ORA DE ISTORIE 10 Mai, Ziua Regalităţii în România

Pe 10 mai 1866, Principele Carol I a depus jurământul în faţa Parlamentului, fiind proclamat "domnitor al tuturor românilor". Momentul a devenit unul de referinţă pentru regalitate, în particular, şi pentru istoria românească, în general. Casa Regală şi nostalgicii monarhiei retrăiesc, încă, atmosfera de sărbătoare de odinioară. O atmosferă greu de reprodus astăzi.

"În dimineaţa zilei de 10 Mai, bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbătoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele. La ferestre erau flori. Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor (...) Pe înserat, se aruncau cele din urmă flori, iar şoselele rămâneau ninse de petale".

Prima manifestare românească a ideii de instituire a monarhiei s-a conturat în 1857, atunci când Adunările ad-hoc din Moldova şi Muntenia şi-au exprimat dorinţa, transpusă într-o rezoluţie, de a uni Principatele Române sub conducerea unui membru aparţinând unei case regale domnitoare în Europa, care să sprijine obţinerea, de către România, a mult râvnitei independenţe faţă de Imperiul Otoman. După ce „Monstruoasa Coaliţie" l-a obligat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să-şi iscălească actul de abdicare, în februarie 1866, iar negocierile Locotenenţei Domneşti cu Prinţul Filip al Belgiei conte de Flandra au eşuat, ca urmare a refuzului acestuia, principe străin a fost propus şi ales, în urma unui plebiscit, Karl (Carol) Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern - Sigmaringen. În ciuda indicaţiilor primite de la cancelarul Otto von Bismarck, care-l avertizase că printr-o asemenea decizie va ajunge să sărute „papucul Sultanului", tânărul Carol acceptă provocarea şi, în aprilie 1866, vine în România.

După o călătorie incognito, cu trenul, pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Viena - Budapesta, Carol ajunge în România, la Drobeta Turnu Severin. A urmat un drum de câteva zile (intrat în memoria colectivă drept „Drumul lui Carol"), în care viitorul domn şi, mai apoi, rege, a trecut prin Horezu, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, pentru ca, pe 10 mai 1866, să intre în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf, iar mulțimea entuziasmată, dornică să-şi cunoască noul conducător, l-a întâmpinat la Băneasa, unde, de altfel, a avut loc şi gestul simbolic de înmânare a cheii orașului.

Proclamat "domnitor al tuturor românilor", Principele Carol I şi-a rostit jurământul în faţa Parlamentului, în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile și integritatea teritorială". Momentul a fost imortalizat de Theodor Aman, într-un tablou aflat la Muzeul Aman din Capitală, dar şi de o serie de gravori şi desenatori care mai de care mai iscusiţi.

În acest context şi cu acest prilej data de 10 mai intra în istorie. Timp de opt decenii, până la fatidicul moment 30 decembrie 1947, 10 Mai a fost Ziua Naţională a României. Odată cu proclamarea Regatului, în 1881, a devenit Ziua Regelui sau Ziua Regalităţii, prilej de sărbătoare, în zilele noastre, pentru Casa Regală şi nostalgicii susţinători ai monarhiei. În ajunul acestei sărbători, pe 9 mai, sunt celebrate Ziua Independenţei de Stat a României - eveniment strâns legat de domnia aceluiaşi Carol I -, precum şi Ziua Europei.

10 mai 1881, serbarea încoronării

La 15 ani de la urcarea pe tron a Principelui Carol I, ziua de 10 mai a fost aleasă pentru sărbătorirea, în mod simbolic, a proclamării Regatului. Legea care a consfiinţit încoronarea lui Carol I ca Rege al României fusese promulgată cu două luni înainte. Pe 14 martie 1881, România a intrat, de jure, în rândul monarhiilor bătrânului continent, devenind, la acea dată, al cincisprezecelea regat european.

La 13 martie 1881, în Adunarea Deputaţilor, condusă de C.A. Rosetti, au avut loc dezbateri aprinse. Titu Maiorescu a acuzat guvernul liberal şi pe partizanii săi că "nutresc în fundul inimii idealuri republicane şi că niciodată nu vor putea fi un partid de ordine şi de sprijin al dinastiei". Pentru a dovedi netemeinicia acuzaţiei, liberalii au propus proclamarea imediată a Regatului, iar Carol I a acceptat. "România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine şi moştenitorii săi titlul de Rege al României", se stipula în articolul I al Legii nr. 710, act normativ adoptat în unanimitate de ambele Camere şi promulgat a doua zi, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palat.

Conform însemnărilor lui Carol I, acesta i-a propus lui I.C. Brătianu ca serbarea încoronării să aibă loc pe 10 mai, în cadrul marii festivităţi anuale prin care se celebra urcarea sa pe tron. Familiile domnitoare europene se aflau în doliu ca urmare a asasinării lui Alexandru al II-lea, la începutul lunii martie 1881, iar funeraliile ţarului urmau să aibă loc în chiar ziua următoare proclamării Regatului României. Ca atare, alegerea lui Carol a fost justificată, întrucât eticheta nu permitea o sărbătoare regală, în asemenea condiţii.

"Datorită funeraliilor pentru ţarul Alexandru al II-lea, desfăşurate la 15 martie 1881, festivităţile consacrate proclamării Regatului au fost amânate pentru 10 mai, când se împlineau 15 ani de la urcarea lui Carol I pe tron", afirmă Ioan Scurtu, prof. univ. Dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Carol I i-a scris despre intenţia sa de a sărbători încoronarea, tatălui său, principele Karl Anton Joachim Friedrich Zephyrinus de Hohenzollern-Sigmaringen. "Regatul este un fapt desăvârşit, care prin ceremonia încoronării nu ar produce, desigur, o întărire a ecoului persistent pe care l-a avut simpla şi demna proclamare (n.r. - din 14 martie 1881)", i-a răspuns principele, proaspătului rege. Totuşi, Carol I a ţinut să întărească actul din martie, în cadrul unei sărbători deja consacrate. "La 10 mai 1881, orele 10.00, cortegiul regal a pornit de la Palatul Cotroceni, spre Palatul Regal din Calea Victoriei. Într-un landou luase loc Regina Elisabeta, care-l avea alături pe prinţul Leopold de Hohenzollern, fratele Regelui Carol I, iar pe bancheta din faţă se aşezaseră cei doi fii ai acestuia, Carol şi Ferdinand (urmaşul lui Carol I). Regina purta o rochie albă de brocart cu guler Maria Stuart, iar pe cap avea o diademă de perle. Regele, în fruntea statului său major şi a tuturor comandanţilor de corpuri, a deschis parada...", povesteşte criticul şi istoricul de artă Adrian-Silvan Ionescu.

10 Mai de altădată

La conferinţa radiofonică din 10 mai 1941, scriitorul Horia Furtună descria, cu lux de amănunte, atmosfera de sărbătoare. "În dimineaţa zilei de 10 Mai, bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbatoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele. La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor. Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa, iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor. Parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie."

De la ora 9, trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo, dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun. Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul, iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei.

La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal (n.r. - Dealul Arsenalului, astăzi Casa Poporului). Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te Deum-ul de la Mitropolie. În frunte - pefectul Poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Majestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsura de mare gală trasă de patru cai negri, având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare. Apoi venea trăsura cu principii moştenitori, iar la urmă, ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu. Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul, trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga Ura! şi florile cădeau din balcoane.

Bătaia cu flori de la Şosea

După fastuoasa paradă, festivităţile luau o mică pauză doar pentru a pregăti un alt eveniment monden care a devenit un adevărat simbol al Bucureştilor: "Bătaia cu flori de la Şosea".

După-amiază, pe la ora patru, lumea se strângea pe Calea Victoriei pentru a admira trăsurile împodobite cu flori care treceau spre Şoseaua Kiseleff. Toate echipajele, toate birjele închiriate erau împodobite de flori, de la spiţele roţilor până la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, cu aceleaşi flori, care cu liliac, albăstrele, trandafiri, crini, iar coşurile mari din trăsură erau pline de bucheţele mici, servind drept proiectile.

De la o latură a şoselei, la alta, lumea, în picioare, se bombarda cu vitejie. De pe la balcoanele decorate se aruncau buchete, iar dacă nu nimereau în trăsuri ştrengarii se repezeau să le culeagă de pe jos şi apoi aşa, pline de praf le aruncau şi cu mai multă îndemânare în trăsurile care soseau.
La Capul Podului (n.r. - Podul Mogoşoia, ulterior Calea Victoriei) şi de-a lungul Şoselei (n.r. - Kiseleff) până la Bufet (n.r. - astăzi, Casa Doina) roiau negustorii de flori şi florăresele.

                

                Foto: Bufetul de la Şosea, arhitect Ion Mincu

Cei mai cunoscuţi muscali, Mişca, Ivan şi Gospodin, se luau la întrecere, iar la birje caii negri erau împodobiţi cu flori şi panglici. De la coamele cailor până la roţile trăsurilor, totul era împodobit cu flori.

Echipajele soseau pe rând şi ostilităţile începeau numaidecât între cei din trăsuri şi pietoni. De obicei cu începere de la rondul al doilea (n.r. - astăzi, zona Arcului de Triumf) bătaia de flori era cu plată în folosul unor societăţi de binefacere. Trăsurile şi carele parcă erau bărci de stânjenei sau cuiburi de liliac alb, iar domniţe rumene reprezentau alegoric belşugul şi primăvara.

De la "Bătaie" nimeni nu avea voie să lipsească - fie că era Principesa Maria, cu spice de grâu din aur la pălărie, sau politicieni precum Nicolae Fleva (n.r. - primar al Capitalei, între 1884 şi 1886), care îşi mâna singur caii de rasă - cu toţii de-abia se mai recunoşteau în ploaia de flori. Pe înserat se aruncau cele din urmă flori iar şoselele rămâneau ninse de petale.

O zi memorabilă şi pentru D-l Goe...

"Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai. Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotăreşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D-l Goe este foarte împacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat: Mam'mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!"

Am redat un fragment din schiţa "D-l Goe", publicată în numărul din 12 mai 1900 al ziarului Universul. Nerăbdarea micuţului Goe este firească. La fel, eleganţa celor trei cucoane care-l însoţesc. Doar este 10 Mai! Schiţa lui Caragiale se termină exact în punctul în care freamătul sărbătorii naţionale începe. "La Bulivar, birjar! la Bulivar!...", spun cele trei mamiţe, în cor, după ce, odată ajunse în Gara de Nord, se suie în trăsură.

Încotro s-ar fi putut îndrepta mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa, împreună cu tânărul "marinel", într-o zi de 10 Mai, frumos aranjate şi fără bagaje, decât la marea paradă regală prin care se sărbătoreau 34 de ani de la încoronarea lui Carol I. Pentru birjar, comanda "La Bulivar" era clară ca lumina zilei. O descriere a continuării drumului celor trei cucoane, împreună cu tânărul Goe, aparţine eseistei Ioana Pârvulescu şi a fost publicată în 2005, în "România Literară".

Locul bineştiut al acestei parade este bulevardul care taie capitala de la est la vest. Bulevardul are mai multe nume, aşa că e mai bine să nu spui nici unul, ca să nu le încurci: de la Sf. Elefterie, trecând prin Piaţa Ministrul Kogălniceanu şi până la intersecţia cu Calea Victoriei se numeşte Elisabeta, după numele Reginei, de acolo, în lungul zidurilor Universităţii se numeşte Academiei, mai departe, prin Piaţa C.A. Rosetti, până la încrengătura cu Bulevardul Ferdinand se cheamă Carol şi, la urmă, de la statuia lui Pake Protopopescu, până la Şoseaua Iancului, poartă numele iubitului primar, mort la numai 48 de ani, care l-a şi construit în bună măsură, în numai câteva luni. Fireşte, parada militară este în centru, la cel mai cunoscut reper al Capitalei: statuia lui Mihai Viteazul, cu Eliad şi Lazăr de o parte şi de alta, locul unde trebuie să ajungă Goe cu mamiţa, cu tanti a lui şi cu mamiţa lor. De altfel, tristul adevăr este că Bucureştiul nu mai are, la 1900, nici un alt bulevard, cel puţin nu unul terminat. Există, desigur, cea mai veche arteră de circulaţie, de la nord la sud, pe-alocuri puţin cam îngustă pentru un bulevard şi, oricum, cunoscută ca "Pod", apoi transformată în "Cale". Şi, în lipsa unui primar la fel de eficient ca Manole Pake, se lucrează şi se va mai lucra încă, ani buni, la un mare bulevard, de la Universitate, spre nord şi spre sud. Cititorii ziarelor de la 1900, Universul, Adevărul, Dreptatea, Epoca, Timpul, La Roumanie, L'Indépendance roumaine etc., sunt obişnuiţi cu formula "la Bulevard" sau "au Boulevard", pe care o folosesc toţi gazetarii. Orice nume e o pedanterie de prisos.

Deocamdată trăsura a pornit, desigur, pe Calea Griviţei, bine pavată şi bine umbrită, pe lângă hală. De o parte şi de alta a străzii, cucoanele nu se poate să nu remarce magherniţele care nu fac cinste Capitalei, arată mai rău ca în urbea din care au venit şi dau locului un aer puternic oriental. Abia când zăresc, pe stânga, Şcoala de Poduri şi Şosele, încep clădirile occidentale. Curând, birjarul ajunge la intersecţia cu strada Buzeşti, spre stânga, şi Popa Tatu, pe dreapta. O ia la dreapta, pentru ca apoi să coboare pe Schitu Măgureanu, până la Bulevard, lângă liceul Lazăr şi Grădina Cişmigiu. Într-o zi obişnuită, el şi-ar fi dus clienţii pe Griviţa până în Calea Victoriei sau ar fi luat-o la stânga, pe Manea Brutarul şi-apoi pe Fântânei (pe care urmaşii lui Goe o vor numi Berthelot) şi de-acolo tot în Calea Victoriei, unde poţi să caşti gura la mulţimea de trăsuri din care se zăresc doamne gătite şi domni cu joben, la prăvăliile elegante, cafenelele cu scaunele scoase afară, hotelurile şi restaurantele luxoase. Dar, într-o zi de sărbătoare cum e cea de miercuri 10 Mai, 1900, Poliţia a afişat din timp o ordonanţă, dată şi la gazetă, că "pe ziua de astăzi, circulaţia trăsurilor este cu desăvârşire interzisă, începând cu ora 8 şi jumătate dimineaţa, pe toate stradele pe care va trece cortegiul regal". Aşadar, în primul rând pe Calea Victoriei, unde, încă din zori, de o parte şi de alta, este înşirată armata, în ţinută de gală. Se înaintează greu, strada e înţesată de lume încă de dimineaţă, când au bubuit mai întâi 21 de tunuri, apoi, la orele 10 şi jumătate, când Suveranii s-au îndreptat spre Mitropolie, tradiţionalele 101 de tunuri s-au făcut auzite până în cele mai îndepărtate colţuri ale Capitalei. "La Bulivar" birjarul îşi primeşte cei 2 lei şi cucoanele, cu Goe cu tot, coboară. Pornesc pe jos, pe lângă Cişmigiu, spre statui, într-o mulţime care devine tot mai deasă. Mulţi au sosit de la primele ore ale dimineţii şi şi-au ocupat un loc bun, cât mai aproape de tribune.

"Bulevardul e aranjat cu toată grija încă din ajun şi, în genere, capitala înfăţişază un aspect dintre cele mai vesele. Străzi, magazine şi case ale paşnicilor proprietari sunt împodobite cu verdeaţă şi flori, cu tricolorul românesc şi cu mărcile judeţelor. Pe Bulevardul Academiei s-au ridicat tribune de lemn de brad, frumos ornate, pentru corpul diplomatic şi pentru dame. Biletele care s-au vândut în tribune sunt de mult epuizate. Ca de-obicei, în rondul din faţa statuii lui Mihai Bravul, pavilionul ce trebuia să adăpostească pe M.S. Regina cu suita ei e un adevărat giuvaer de artă şi bun gust". Sosirea Suveranilor este salutată cu "aclamaţiuni" şi îmbulzeală. La 12 fără un sfert, în sunetul muzicii de fanfară, defilarea, la care cucoanele, care şi-au făcut loc cu coatele, cască gura din mulţime, începe, iar, în public, e "emoţiune indescriptibilă şi vuet mare". Elevii Liceului de ofiţeri din Turnu Severin, cu armele lucitoare la umăr, deschid parada. Apoi, ca-n fiecare an, corpul 2 de armată şi ofiţerii de Stat Major, toate "muzicele militare" din Bucureşti, elevii Şcolii de ofiţeri, ai Şcolii speciale de artilerie şi geniu, cei de la Şcoala de poduri şi şosele pe lângă care cucoanele şi Goe au trecut cu trăsura şi în fruntea infanteriei Principele Ferdinand, care anul trecut (n.r. - 10 mai 1899), îşi amintesc unii, a alunecat cu calul pentru că asfaltul nu era bine presărat cu nisip. Când trec prin dreptul tribunelor, salută şi sunt salutaţi cu un zâmbet al M.S. Regelui şi aplaudaţi de toată lumea bună care, la fel cu Regele, stă în picioare în tribune. La 1 fără un sfert ceremonia e încheiată. Vremea a fost tocmai bună pentru paradă, cu cer acoperit. La atâta înghesuială şi agitaţie, soarele e de nesuportat.

Alex Puiu