MUZEUL SI SCOALA, RESURSE EDUCATIONALE

                   MANOLE (CODREA) SIMONA-CARMEN

Anul III, PIPP

MUZEUL SI SCOALA, RESURSE EDUCATIONALE

Cu toţii am păşit, măcar o dată în viaţă, într-un muzeu. Dar câţi dintre noi am înţeles oare menirea sa într-o lume ce tinde mereu spre o viaţă din ce în ce mai superficiala?

Cuvântul „muzeu” provine din latinescul museum (la plural musea), care la rândul său a fost preluat din greaca veche, mouseion, semnificând un loc sau un templu dedicat muzelor, divinități patronatoare a artelor și literelor în Grecia Antică. Ca atare, mouseion era, pentru grecii antici, o clădire special dedicată studiului și creației.

Termenul de „muzeu” desemnează, de asemenea, clădirea propriu-zisă în care se găsesc păstrate, conservate și expuse acele obiecte, artefacte și/sau lucruri care au o legătură, într-un fel sau altul, cu civilizația umană.

 Spre exemplu, unul din primele muzee create în istorie a fost un institut pentru filosofie și cercetare de pe lângă Biblioteca din Alexandria, fondat de Ptolomeu I Soter în jurul anului 280 î.Hr. La 18 mai 1977, la nivel mondial, s-a sărbătorit Ziua Internaţională a Muzeelor. Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) a hotărât dedicarea acestei zile muzeelor din toată lumea, cu scopul evidenţierii rolului crucial al acestora în conservarea şi transmiterea valorilor patrimoniale, spirituale, culturale şi naturale ale unui popor. Muzeele aduc în atenţia contemporaneităţii pagini de istorie, civilizaţie, religie, cultură, literatură, artă, ocupaţii, pasiuni, inovaţii etc., toate la un loc însumând, ca într-o chintesenţă, cultura şi civilizaţia societăţii omeneşti.

Termenul de „muzeu” desemnează, de asemenea, clădirea propriu-zisă în care se găsesc păstrate, conservate și expuse acele obiecte, artefacte și/sau lucruri care au o legătură, într-un fel sau altul, cu civilizația umană.

Muzeul este o instituție permanentă, aflată în serviciul societății, deschisă publicului, care se ocupă cu strângerea, păstrarea, identificarea, catalogarea, analizarea, menținerea, conservarea și expunerea de diverse obiecte sau artefacte ce prezintă interes științific, istoric, artistic, tehnologic ș.a.m.d., în scopul studierii, educării, relaxării vizitatorilor, a oamenilor de știință.

Muzeul e o instituţie aflată în slujba societăţii şi a dezvoltării acesteia, deschisă publicului, care achiziţionează, conservă, comunică şi expune, în scopul cercetării, educaţiei şi divertismentului, dovezi materiale ale oamenilor şi ale mediului lor înconjurător. 

În timp ce muzeele din alte epoci aveau tendința de a fi universale, muzeele moderne se concentrează pe un subiect particular sau chiar aparțin uneia sau mai multor categorii, precum arta, artă modernă, arte vizuale, arte aplicate, arheologie,  antropologie și etnologie, etnologie și folclor, filatelie, istorie,istorie culturală, istorie militară, istorie naturală, numismatică, tehnologie,știință. În cadrul acestor subiecte de interes, muzeele se pot specializa și mai departe, devenind muzee de agricultură, geologie, istorie locală, deistoria aviației, pedologie sau petrografie.

Orice muzeu are o colecție de fond de obiecte și/sau artefacte selecționate din domeniul specific de reprezentare. Toate piesele muzeelor sunt catalogate și inventariate, având o evidență a achiziționării și provenienței lor. Sunt de asemenea periodic supuse analizei stării lor de conservare și trecute regulat printr-un proces de menținere și restaurare. Colecțiile tematice au fiecare cel puțin câte o persoană responsabilă de menținerea, păstrarea, conservarea și expunerea artefactelor.

În Ţările Române, termenul de muzeu a fost folosit pentru prima oară de către Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii Romano-Moldo-Valahilor, dar primul muzeu de pe teritoriu românesc s-a deschis publicului abia în anul 1817, la Sibiu, conţinând o impresionantă colecţie de picturi (aproximativ 1090), aparţinând baronului Samuel Brukenthal.

Activitatile practice in muzee reprezinta:

Ø   încurajează colaborarea dintre instituţiile de învăţământ şi muzeele implicate în formarea profesorilor în domeniul învăţământului de factură ştiinţifică, în scopul perfecţionării practicii de formare şi creşterii calităţii predării şi învăţării la nivel şcolar;

Ø  învăţarea la liberă alegere şi conturarea identităţilor culturale si contribuie  la ameliorarea educaţiei ştiinţifice în şcoala;

Ø  elaborarea unor metodologii pedagogice şi resurse pentru producerea, dobândirea şi aplicarea cunoştinţelor în domeniul ştiinţei, pentru a fi utilizate individual sau în comun de către şcoli, instituţii de formare şi muzee;

Ø  oferirea de sprijin profesorului în sensul dezvoltării profesionale a acestuia şi predării disciplinei într-o manieră competentă şi sigură, care să poată încuraja şi dezvoltarea creativă a elevilor;

Ø  perfecţionarea pregătirii muzeelor, astfel încât acestea să devină resurse mai eficiente de instruire şi predare;

Ø  accentuarea dimensiunii europene prin colaborarea susţinută, pe termen lung, între formatorii, profesorii şi educatorii muzeelor din toate ţările;

Ø  ajutarea la conştientizarea, de către profesori (şi elevi) a patrimoniului ştiinţific european comun.

În ultimele două decenii s-a înregistrat o creştere sensibilă a rolului educativ al muzeelor la nivel mondial. Suntem martorii apariţiei unei game largi de servicii pentru public, ce variază de la conferinţe, tururi ghidate, programe şcolare, cursuri şi publicaţii de perfecţionare continuă în domeniul educaţiei, până la activităţi practice, iniţiative ambiţioase, servicii de împrumut şi expoziţii itinerante, toate acestea mergând dincolo de simpla distracţie, către învăţarea la liberă alegere şi conturarea identităţilor culturale. Mai mult ca oricând, importanta educaţiei este percepută ca fiind pe picior de egalitate cu aceea a cercetării şi conservării, devenind una dintre misiunile prioritare ale muzeului. (ICOM 2002,8; Calamandrei 2002).

Unul dintre motivele principale ale acestei dezvoltări este acela al recunoaşterii educaţiei muzeale ca o disciplină ce îşi are rădăcinile în domeniile pedagogiei, psihologiei, sociologiei, muzeologiei şi comunicării.

Cercetări îndelungate şi studii atente ale metodologiei de comunicare muzeală şi ale învăţării şi comportamentului vizitatorilor au contribuit la elaborarea unui demers educativ care trece dincolo de transmiterea didactică şi liniară de cunoştinţe către predarea şi învăţarea interactivă, al cărei centru de interes este vizitatorul.

Dintr-o asemenea perspectivă nouă, obiectul original nu mai este perceput ca “proprietatea” expertului, care decide exclusiv conţinutul şi mijlocul de comunicare, ci constituie mai degrabă baza unui proces educativ generator de sensuri, construit pe inter-relaţia dintre obiectul-document pe de o parte şi cunoştinţele personale şi experienţa vizitatorului pe de altă parte (Pearce 1990; Falk şi Dierking 2000).

            Învăţarea focalizată pe vizitator a atras atenţia şi asupra existenţei diverselor categorii de public (şcoli, tineret, adulţi, familii, persoane cu necesităţi speciale etc.), care vin la muzeu având diverse ordini de zi, interese şi nevoi. Diversificarea serviciilor în funcţie de categoriile de public contribuie la ameliorarea accesului la muzeu, precum şi la conturarea unor metodologii şi rezultate ale învăţării.

Copiii sunt văzuţi nu numai ca viitori vizitatori ai muzeelor, ci şi ca membri ai comunităţii şi cetăţeni, aflaţi la o vârstă ce se caracterizează prin nevoia arzătoare şi abilitatea de a învăţa. Vizitarea muzeelor este considerată a fi un instrument educativ important în scopul conştientizării de către elevi a patrimoniului cultural, a priceperilor şi cunoştinţelor (cognitive şi istorice) şi a înţelegerii estetice şi ştiinţifice (Mattozzi 2000). Pe de altă parte, familiarizarea cu o astfel de experienţă favorizează dezvoltarea unei relaţii constante între elevi şi muzeu, care promite să continue pe toată durata vieţii lor.

                     

                                     

                     

La Muzeul National de Arta din Bucuresti dupa vizita in prealabil, cu pernele in spate pentru ca au bretele, grupul de copii e oprit de ghid la anumite opere reprezentative. Li se explica pe intelesul lor, conform  nivelului lor de intelegere si a particularitatilor de varsta. Se dau informatii din viata artistului, despre titlul lucrarii palstice, despre tema plastica, despre tehnicile de lucru, curentul istoric si estetic etc.  Apoi elevii sunt dusi in atelierul de lucru unde li se mai dau cateva indicatii referitoare la tema plastica, la instrumentele si tehnicile de lucru, la modul creativ pe care trebuie sa il abordeze. Sunt incurajati spre originalitate, sa exprime ceea ce simt, ceea ce vor sa comunice, ce impact a avut asupra lor ce au vazut in timpul vizitei din muzeu...  Ei lucreaza. La finalul activitatii de atelier, fiecare copil vorbeste despre lucrarea sa si primeste si aprecierea specialistului care a dirijat activitatea, care a facut ghidajul. Deseori ghidul coopereaza cu cadrul didactic pentru ca astfel de activitati sa fie accesibile copiilor.

             

Putem considera că s-a făcut un pas înainte nu numai în privinţa conţinutului programelor educaţionale pentru şcoli (care nu se mai limitează la vizita ghidată tradiţională), ci şi în aceea a obiectivelor şi metodologiei învăţării prin obiecte:

“În ciuda faptului că vizitele la muzeu ajunseseră să fie privite în mod obişnuit ca o excursie de sfârşit de trimestru şi o ocazie pentru profesor de a se relaxa, muzeul este considerat acum a fi o însemnată resursă de învăţare, un suport didactic şi o modalitate de dezvoltare a unei prietenii de durată între şcoală şi teritoriul înconjurător. După această perioadă, lucrările recente în domeniul educaţiei muzeale pentru şcoli au fost marcate de o creştere a gradului de conştientizare a posibilităţilor de învăţare trans-curriculare, trans-disciplinare şi interdisciplinare” (Sekules şi Xanthoudaki, 2003).

Situaţiile în care se organizează simple “tururi” printr-un muzeu sau în care participarea la activităţi şi ateliere este “lipsită de implicare” încep să fie abandonate treptat în favoarea muncii de colaborare dintre şcoli şi muzee şi a proiectelor care extind graniţele lucrului în şcoală, lărgesc aria de cuprindere a disciplinelor de studiu şi admit apariţia unei game variate de rezultate, atât scontate, cât şi surprinzătoare.

            Colaborarea înseamnă, sau ar trebui să însemne, muncă pe baza unui proiect educaţional, adică un cadru în care procesul învăţării integrează munca efectuată în clasă şi necesităţile “receptorilor” (profesori şi elevi) cu experienţa muzeului şi cunoştinţele noi de dobândit. Aspectul de învăţare al unui proiect educaţional implică un rol fundamental al factorilor legaţi de transmiterea de înţelesuri şi de înţelegerea elevilor, cum ar fi cunoştinţele deja dobândite, experienţa personală, interesele, motivaţiile, interacţiunea socială cu ceilalţi membri ai grupului, în timp ce aspectul de predare integrează intenţiile, obiectivele şi metodele de predare, decisive pentru orientarea proiectului.

Pe baza activităţilor din cadrul şcolii şi a necesităţilor elevilor săi profesorul lucrează în colaborare cu lucratorul muzeal şi contribuie ca expert muzeal.

            Cu alte cuvinte, este vorba despre un proces construit pe relaţia interactivă dintre vizita la muzeu şi munca aferentă acestei vizite, care se desfăşoară în clasă, înainte şi după vizită, o interacţiune care permite exploatarea potenţialului pedagogic unic al obiectelor originale şi utilizarea muzeului ca resursă de predare şi învăţare.

 Cercetările indică, într-adevăr, faptul că potenţialul educativ al muzeului sporeşte când se creează oportunităţile corelării experienţei muzeale a elevilor cu munca la clasă; pe de altă parte, acest potenţial este mai scăzut în situaţiile vizitelor la muzeu care nu au loc în cadrul unui proiect, sau în cazul activităţilor muzeale ce nu creează legături cu experienţa şi cunoştinţele elevilor (Xanthoudaki 1998; Sekules şi Xanthoudaki 2000).

            Lucrul pe baza proiectelor educaţionale este perceput în majoritatea cazurilor ca o unitate tripartită de muncă preliminară, vizită la muzeu şi activităţile “de continuare” din clasă:

“Munca preliminară se poate desfăşura în şcoală sau în afara ei şi are rolul de a pregăti elevii astfel încât să se poată profita la maxim de vizita propriu-zisă.Vizita la muzeu sau galerie are menirea de a motiva, stimula, de a oferi o experienţă fizică şi de a consolida învăţarea (…). Este esenţial ca experienţele vizitei să fie rememorate, discutate, evaluate şi să creeze  reacţii la înapoierea în clasă, altfel se va pierde mult din valoarea acestora. Cu toate acestea, adeseori vizita este doar o componentă în cadrul unui program de studiu, este articulaţia ce leagă alte aspecte ale procesului de învăţare şi în această calitate este esenţială desfăşurării studiului” (Hooper-Greenhill 1991, 120).

            Termeni ca legături, relaţie, colaborare necesită dezvoltarea parteneriatului între muzeu şi şcoală, adică o situaţie de “negociere” în care cele două instituţii îşi compară culturile respective, sistemele şi procesele de elaborare de cunoştinţe, se angajează în ceea ce priveşte munca şi resursele şi identifică metodologii, strategii şi instrumente de învăţare (Mascheroni 2000; 2002).

            În multe cazuri, totuşi, secţiile educaţionale ale muzeelor stabilesc a priori aplicarea unei game de elemente din oferta lor educativă, lăsând astfel prea puţin loc pentru schimbări. O asemenea situaţie pare a fi răspunsul în cazul circumstanţelor speciale create de colecţiile, spaţiile şi politicile muzeului care impun soluţii mai mult sau mai puţin flexibile. Şi nu trebuie să uităm faptul că profesorii sunt adeseori constrânşi de cerinţele programelor şcolare, concentrându-se pe definiţiile tehnice ale ariilor curriculare, recomandări sau planuri detaliate de metodologii didactice, precum şi pe expectanţele privind evaluarea constantă a obiectivelor învăţării.

            Muzeele pentru copii isi aduc aportul pentru evidenta cultivare a unei multitudini de inteligente. Astazi, muzeele pentru copii sunt mai potrivite mintii lor decat scoala obisnuita.

                 

            Titluri date de copii la atelierul de arta abstracta, pe baza operei lui Jackson Pollock, au  fost date de ei in functie de particularitatile personalitatii lor: „Sufletul meu”, „Pictura poznasa”, „Pielea pictata a indianului”, „Culori nazdravane”, „Punctareata”, „Zgarietura rosie”, „Furtuna de zapada”. E alt spatiu, nu cel de clasa. Aceste ateliere sunt organizate conform activitatilor de educatie plastica. Sunt decorate cu alte lucrari de ale lor, sunt protejate mobilierele, stau la mese si scaune comode, au folii ce protejeaza podeaua, specialisti in arte plastice ce se ocupa de copii, ca de niste mici ucenici.

Observandu-l pe Jackson Pollock , pe un film pregatit pent ru momentul preliminar, in ceea ce priveste tehnica de lucru si mentalitatea de se exprima (imitand un ritual si dans al amerindienilor)  si  viata sa de artist, copiii vor crea si ei crampeie plastice de arta abstracta.

Colaborarea între diverşii specialişti – oameni de ştiinţă, instructori muzeali, profesori formatori, profesori, filozofi, istorici, specialişti în domeniul informaţiei şi comunicării – permite schimbul de opinii în ceea ce priveşte problemele studiate.

            Filip Cremers dezbate problema comunicării dintre muzeu şi vizitatorii săi. Demersul său este acela al unui muzeolog, mai degrabă decât al unui instructor muzeal, analizând chestiuni legate de expunere şi vizită din perspectiva muzeului. Contribuţia sa teoretică, mai generală, pune bazele pe care se va discuta ulterior rolul educativ al muzeelor. O instituţie complexă sub aspectul conţinutului, funcţiei, misiunii, ca şi al amplasării concrete, muzeul poate crea deseori o impresie negativă oamenilor, prin natura sa impunătoare şi prin conţinutul specializat, care atrage mai mult specialiştii decât publicul larg.

               

                 

            E importanta autoevaluarea. Este o autoprezentare prin care copilul ne da feed-back-ul despre ce a inteles si cum a simtit tema, impactul informatiilor, despre artisti, teme plastice, instrumente si tehnici plastice folosite, criteriile in functie de cum se evalueaza o lucrare plastica.

Traudel Weber duce mai departe discuţia teoretică, axându-se pe învăţarea muzeală. Argumentele ei se bazează pe cercetare şi studii în domeniul educaţiei muzeale, ca şi pe experienţa specifică acumulată în contact cu şcolile, la Deutsches Museum din München. Atenţia acordată procesului învăţării şi identităţii celui ce învaţă au substituit autoritatea şi obiectivitatea ca bază a activităţilor educative şi a resurselor muzeelor.

Aprecierea “lucrului real” şi a experienţei personale devin punctele de pornire ale dezvoltării cognitive, sociale şi afective într-un proces de învăţare prin descoperire şi creare de semnificaţii personale. Pe baza acestor principii, Weber oferă un număr de exemple din experienţa de lucru la Deutsches Museum, ca şi îndrumări pentru organizarea vizitelor, utilizarea muzeului ca resursă şi posibilităţi de a corela vizita cu programa şcolară.

În cadrul acestora, următoarele puncte se detaşează ca fiind fundamentale: recunoaşterea celor două ordini de zi cu care elevii vizitează muzeul: cea personală (propriile expectanţe în ceea ce priveşte muzeul) şi cea a şcolii / muzeului  (expectanţele profesorului şi instructorului muzeal). Weber susţine că “rezultatul oricărei vizite va fi afectat de interacţiunea dintre aceste anticipări şi excursia reală pe teren”.                         

Totuşi, ordinea de zi a profesorului însuşi pare adeseori a nu fi clară şi mulţi profesori nu par a fi foarte siguri pe ei în predarea ştiinţelor, ceea ce afectează procesul educativ şi rezultatele experienţei elevilor.

            Trebuie sa existe un echilibru dintre formarea conţinutului, centrată pe familiarizarea cu colecţiile muzeului, şi formarea teoretică, centrată pe principiile educative ce stau la baza învăţării muzeale. Aceasta din urmă în special îi ajută pe profesori să înţeleagă diverşii parametri implicaţi în colaborarea cu muzeul şi le oferă ocazii de a experimenta cu proiecte  în cadrul propriilor şcoli.

Enrico Miotto dezbate problema educaţiei ştiinţifice din punctul de vedere al instructorului muzeal, pe baza îndelungatei sale experienţe de lucru cu şcolile în cadrul Muzeului de Ştiinţă şi Tehnologie “Leonardo da Vinci” din Milano. Contribuţia sa oferă reflecţii importante asupra diverselor şi adesea complicatelor aspecte ale muncii în domeniul educaţiei muzeale, interesante atât pentru instructorii muzeali care elaborează programe pentru şcoli, cât şi pentru profesorii care se confruntă cu abordări ale predării-învăţării diferite de a lor. În viziunea lui Miotto, muzeul ca resursă a învăţării operează în moduri diferite de cele ale şcolii; acest lucru ar trebui privit ca un element al desăvârşirii, mai degrabă decât ca unul al discordiei, în contextul muncii de colaborare dintre cele două instituţii.

 Procesele educative din cadrul muzeului se bazează pe explorarea vizuală şi pluri-senzorială a obiectelor şi fenomenelor, proces prin care elevii sunt ghidaţi de către un instructor de specialitate având rolul de “facilitator” mai degrabă decât acela de profesor. Punctele de pornire sunt obiectele şi întrebările pe baza cărora elevul/vizitatorul îşi construieşte propriul său itinerar personalizat de investigare şi înţelegere. Caracterul neoficial al procesului învăţării, ca şi ocaziile de a întâlni obiecte originale şi fenomene “la prima mână” au un impact puternic asupra aspectelor cognitive şi afective ale elevilor.

 Acesta este motivul pentru care o vizită la muzeu programată în stadiul incipient al studierii unei teme funcţionează adeseori mult mai bine decât una programată în stadiul final. Cea dintâi are drept scop oferirea de stimuli vizuali şi stârnirea interesului pentru continuarea studiului şi reflecţiei, pe când cea de a doua îşi propune să consolideze cunoştinţele acumulate. Colaborarea dintre instructorii muzeali şi profesori este deci importantă pentru integrarea celor două demersuri, fără a sacrifica, pe de o parte, programele şi obiectivele profesorului, iar pe de alta,  demersul educativ original al muzeului.

            Oferta educaţională muzeală şi problemele pe care le ridică aceasta reprezintă una din chestiunile analizate de Etienne Bolmont şi Francis Colson în capitolul al şaselea. Diversitatea muzeelor şi activităţilor educative pe teritoriul francez (o trăsătură caracteristică şi altor ţări) impune diversitate atât în privinţa cantităţii, cât şi a calităţii ofertelor educaţionale. Profesorii nu trebuie să urmărească numai vizitele la muzeele mari, nici nu trebuie să se descurajeze când se ivesc probleme de logistică sau distanţă, acestea din urmă apărând atunci când o şcoală vizitează un muzeu mare.

Diversitatea ar trebui mai degrabă privită pozitiv, ca pluralitate de conţinuturi ce pot fi utilizate creator de către profesori, care ar trebui să poată exploata şi utiliza resursele locale, îndeosebi prin ocaziile de a elabora sinergii. În acest context, sugestiile partenerilor spanioli cu privire la abordarea formării profesorilor vin ca o condiţie preliminară fundamentală. Mai mult decât să reuşească să familiarizeze profesorii cu o colecţie muzeală, formarea acestora ar trebui să se concentreze asupra metodologiei educaţionale, ajutând profesorii să acumuleze competenţele necesare utilizării unei game întregi de muzee.

Vizitarea muzeelor este considerată a fi un instrument educativ important în scopul conştientizării de către elevi a patrimoniului cultural, a priceperilor şi cunoştinţelor (cognitive şi istorice) şi a înţelegerii estetice şi ştiinţifice (Mattozzi 2000). Pe de altă parte, familiarizarea cu o astfel de experienţă favorizează dezvoltarea unei relaţii constante între elevi şi muzeu, care promite să continue pe toată durata vieţii lor.

            Relatiile dinte scoli si muzee ar trebui vazute prin prisma obiectivelor lor respective, care totusi ridica deseori obstacole in calea dezvoltarii colaborarilor intre aceste institutii. Scolile se adreseaza unei populatii-tinta, grupate pe cicluri. Ele transmit si impun un mesaj construit pe baza programei oficiale si sunt preocupate de coerenta aspectului didactic al transmiterii de continuturi.

 Pe de alta parte, muzeul este locul invatarii optionale, accesibil doar celor care doresc cu adevarat sa-l viziteze, care se adreseaza unui public variat. Coerenta prezentata de muzeu este mult mai punctuala, legata de subiectul tratat si, deseori, directia vizitei este cea care da coerenta educationala.

           Punctul de vedere al scolilori isi propun sa defineasca asteptarile unui profesor si ale elevilor sai din partea unui muzeu de stiinta si tehnica atunci cand pregatesc si efectueaza o vizita.

 Se pot corela activitatile de la muzeu si cu alte discipline. La ora de matematica, in cadrul unitatii de invatare ”Notiuni de geometrie” se face predarea-inavatarea-evaluarea, iar la muzeu vor percepe, simti  si aprofunda pe reproduceri ale picturii cubiste. Mergand in atelier vor lucra plastic ce au invatat la scoala la ora de matematica, dezvoltand nu numai inteligenta logico-matematica si vizual-spatiala, dar si pe cea intrapersonala cand vor da frau liber ictand simtamintelor in fata artei aflandu-se intr-un asa cadru.

            Este de dorit evitarea unei distinctii nete intre activitatile muzeale si lucrul in clasa; dimpotriva, ar trebui sa cautam si sa dezvoltam o sinergie intre actorii implicati. Lucrul in clasa poate fi legat de teme care sa atraga mai multe discipline decat cele conexe vizitei la muzeu; poate include si aspecte istorice, dezvoltarea abilitatilor lingvistice (orale si scrise), activitati legate de masuratori, clasificari etc.

            Prin urmare, nu putem concepe o activitate muzeala independent de lucrul in clasa; un profesor nu poate sa-si “predea” pur si simplu elevii educatorului muzeal pentru o perioada determinata de timp si apoi sa consolideze vizita la muzeu lucrand ceva cu totul diferit, fara sa tina cont de ceea ce au descoperit copiii. In mod similar, muzeul nu ar trebui sa ofere activitati educative fara a lua in calcul factori ca varsta elevilor, cunostintele lor de baza si modul in care acestia primesc si exprima conceptele stiintifice.

Muzeele de arte si traditii populare pot fi locuri in care sa gasim informatii pertinente despre viata cotidiana in vremuri trecute. La acestea se adauga si fabricile vechi sau platformele industriale parasite care au fost reabilitate de curand si care pot oferi o bogatie de stimuli pentru invatare.Trebuie sa se tina cont si de variatele tipuri de institutii pe care profesorii le pot folosi drept resurse educationale.

O problema in plus legata de utilizarea muzeelor de catre scoli este distributia lor neomogena, ceea ce inseamna ca orasele mai mari sunt de obicei privilegiate. Nu intotdeauna este posibil sa organizezi o vizita la un muzeu mare, bogat in colectii si activitati, din motive legate de distanta si de aspectele financiare. In astfel de cazuri ar trebui sa luam in considerare alte locuri legate de cultura stiintifica si tehnica, inclusiv micile muzee rurale. Desigur, ne putem confrunta cu problema ca aceste muzee sa nu aiba toate personal permanent sau sa nu fie intotdeauna corespunzator pregatite pentru a primi grupuri scolare.

Un muzeu reprezinta o diversitate de continuturi, o  bogatie de stimuli. Muzeele de stiinta si tehnica expun un numar mare de obiecte vechi, adesea grupate pe domenii ca energia, comunicatiile, optica, astronomia etc.

           Vizitatorii – in cazul nostru elevii – trebuie sa fie capabili sa recunoasca elementele majore si inventiile esentiale in evolutia unui domeniu de activitate. In acest proces, elevii trebuie sa treaca de la statutul de spectatori la acela de actori, prin ocazii de a atinge si manipula, de a experimenta si de a testa ipotezele prin descoperire. In acest mod, accesul la obiecte ofera posibilitatea dezvoltarii cunostintelor intr-o masura semnificativa.

Vizitele la muzee sunt adesea evenimente facute in graba, fara pregatiri suficiente in clasa sau o intalnire preliminara intre personalul muzeului si profesor. In consecinta, nivelul explicatiilor nu este intotdeauna adaptat nivelului de intelegere al copiilor – fie in privinta textelor ce insotesc obiectele, fie in explicatiile orale date de ghidul muzeului – limitand in acest fel beneficiul vizitei sau riscand chiar sa mergem impotriva starii de spirit culturale pe care dorim s-o dezvoltam. In acest context, este important sa definim rolurile ambelor parti – pe acela al profesorului, care nu trebuie pur si simplu sa-si insoteasca elevii la muzeu, si pe acela al educatorului muzeal, care trebuie sa fie capabil de a-si adapta cunostintele si metodele la persoanele carora li se adreseaza.

Planificarea unei vizite la muzeu trebuie sa tina cont de urmatoarele elemente:

        Nivelul de cunostinte disponibil in randul unui public dat;

        Organizarea exponatelor in asa fel incat sa permita intelegerea si invatarea, precum si interactiunea intre vizitatori si ghizi;

        Posibilitatile de a efectua activitati conexe ulterior vizitei, in context scolar.

Vizita presupune si luarea in calcul a unor parametri cum ar fi:

a)      Care sunt domeniile acoperite?

b)      Educatorii muzeali sunt in muzeu?

c)      Informatiile date sunt clare si adaptate diverselor nivele de specializare?

d)      Sunt posibile experimentele? Acestea se efectueaza in fata elevilor sau de catre acestia?

e)      Muzeul poate merge la scoala?

f)        Muzeul este aproape de scoala?

g)      Cat costa

Muzeele se pot folosi intr-o varietate de moduri, ca resursa educationala pentru invatamantul cu caracter stiintific si tehnic: resursa documentara; pentru ateliere centrate pe productie sau manevrare; pentru descoperirea obiectelor originale; ca locuri de reinvestire sau evaluare a cunostintelor dobandite; ca locuri de cercetare stiintifica sau de deschidere culturala catre alte civilizatii.

Muzeul este un loc de aplicare in practica a ideilor, unde se pot produce obiecte. In contextul unei teme trans-curiculare legata de arta si istorie, elevii pot descoperi, spre exemplu, arta vitraliului sau a mozaicului si se pot familiariza cu uneltele si materialele, explorand dificultatile tehnice care decurg din transformarea materialelor sau asamblarea acestora.

Dificultatea – dar in acelasi timp interesul pedagogic – consta in faptul ca orice raspunsuri legate de domeniile activitatilor sugerate pot fi gasite intr-o gama larga de muzee, specializate sau nu, langa scoala sau departe de aceasta (chiar in strainatate). Va fi o ocazie pentru stabilirea de contacte, de exemplu, pentru a obtine materiale educationale (cum ar fi cataloage de expozitii) pe baza carora sa se extinda lucrul la clasa.

In multe muzee copiii pot beneficia de educatie si cultura, prezentandu- li- se legende istorice, cantece, poezii, strategii de lupta, constructie etc.  aplicand tehnici si procedee  in ateliere special amenajate si dobandesc limbaj specific, li se formeaza priceperi si deprinderi.  Îi plimbi dirijându-le observarea capodoperelor prin muzeu si tot acolo ii pui sa participe la manifestari cultural-artistice accesibile lor, le dai sa faca schițe, compoziții plastice, sa modeleze, sa decoreze, sa expuna, sa aprecieze dupa criterii date sau stabilite impreunacu ei, sa participe la scenete si manifestari artistice. Îi determini sa-si  incerce si ei aptitudinile, sa inteleaga, sa constientizeze arta si estetica, sa le formezi notiuni si apoi convingeri despre adevar, frumos ,smerenie, nadejde, caritate etc.

„Muzeul are importanta misiune de a atrage in noi si din ce in ce mai cuprinzaoare grupuri de audienta dinspre toate paturile sociale,oferind comunitatii pe care o deserveste si, deopotriva membrilor acesteia, oportunitatea de a se implica activ in sustinerea proiectelor si scopurilor muzeale [...]. Educatia in muzeu include o larga varietate de manifestari si o complexa structura de categorii, toate definind în informatia lorde baza un procescu tendinte de generalizare, avand drept scop transformarea muzeului dintr-un spatiu inchis si prafuit intr-un mediu atractiv de promovare culturala” (prof. univ.dr.Sabin Adrian Luca, art. „Despre educatia in muzeu”  in „Pedagogia muzeala. Un program  de succes”, Sibiu, 2011).

Programele de pedagogie muzeala cu activitati educative sunt un instrument de constientizare a comunitatii atragand in cadrul evenimentelor colegi, parinti, bunici, cu totii fiind invitati sa perceapa muzeul ca pe o insitutie vie, in plina schimbare, preocupaa de calitatea experientei culturale pe care o ofera publicului. Acestea sunt intreprinderi laborioase ce implica  dispozitie spre cercetare si documentare, creativitate, capacitate de improvizare, viziune interdiscilinara, adaptabilitate etc.

Conform lui Howard Gardner, muzeele sunt „platforme pentru a spori intelegerea” („Inteligentele multiple. Noi orizonturi”, 2006, cap. „Puncte de acces multiple pentru intelegerea disciplinara”, p.150-153).

Activitatile de la muzee cuprind o gama de activitati artistice care necesita exercitiul, dexteritatea si cele avand o natura stiintifica. In muzeele stiintifice, muzeele pentru copii si centrele de de descoperiri sau explorari evaluarea poate lua forme diferite.

La muzeu, deoarece elevii sunt prinsi intr-o activitate care are sens si contine provocari, ei ajung sa simta ca exista o miza autentica in rezultatul eforturilor lor. Muzeu inseamna o iesire ocazionala, informala, distractiva, placuta.

Frank Oppenheimer, fondatorul muzeului „Exploratorium” din San Francisco precizeaza ca „nimeni nu chiuleste de la muzee”. Prin contrast scoala are conotatia de institutie serioasa, regulata, formala si decontextualizata in mod deliberat.

Ca institutii de invatamant, scolile au devenit oarecum anacronice, in timp ce muzeele si-au pastrat potentialul de a atrage elevi, de a-i invata, de a-i stimula sa inteleaga si, cel mai important, de a-i ajuta sa-si asume responsabilitatea pentru propria lor educatie viitoare.

Activitatile care pe vremuri puteau sa-i atraga pe tineri, cititul in clasa sau ascultarea unor prelegeri ale profesorilor pe teme diferite par iremediabil sterse si nemotivante pentru multi dintre ei.

Muzeele de stiinta si si cele pentru copii au devenit centre de expozitie, cu activitati si personaje model extrase din acele domenii care ii atrag pe tineri. Produsele lor reprezinta tipurile de vocatii, aptitudini si aspiratii care ii si motiveaza in mod legitim pe copii. Copiii sunt entuziasti si vor deveni adulti interesati de cultura.

Vizitarea muzeului fara ghidaj pentru a umple timpul unei ore de dirigentie sau o activitate a Scolii Altfel, inseamna lipsa entuziasmului si pierdere de timp.

Totusi o participare activa si sustinuta intr-o forma de ucenicie ofera o oprtunitate mai mare pentru intelegere. Novicii au ocazia de a fi zilnic martori la diverse aptitudini, proceduri, concepte si sisteme simbolice si notationale. Ei experimenteaza in mod direct consecintele unei analize gresit orientate sau concepute. Sau simt satisfactie cand o procedura bine gandita functioneaza cum trebuie. Ei trec printr-o tranzitie de la o situatie in care mult din ceea ce fac se bazeaza, pe modelele adultilor, la una care incearca propriile abordari, poate cu o anumita sustinere sau critica de la maestru.

Ei pot discuta alternative cu colegi mai experimentati, la fel cum pot oferi asistenta unor colegi care li s-au alaturat curand. Toate indruma elevul spre o stare de activare. Poate ca nu se poate transforma fiecare scoala in muzeu, ale uceniciei si ale unor proiecte angajante.

Cunoasterea profilului intelectual al unui elev ar putea ajuta in alegerea unui mentor sau indrumarea elevului  spre expozitii pe care le-ar putea gasi interesante.

Un muzeu activ care organizeaza mai multe evenimente pe luna, are o buna colaborare cu mass-media si administreaza un site oficial actualizat in permanenta. Putini copii si adolescenti se implica in programe culturale sau citesc literatura de specialitate din proprie initiativa,intr-o prima etapa fiind adusi la muzeu in grupuri organizate, de catre cadrele didactice. Ține de felul in care muzeul alege sa interactioneze cu elevii, ca ei sa nu ramâna înaceasta etapă.

Elevi de vârste diferite sunt încurajați să devină familiari cu mediul muzeal prin recurență în vizitare, să descopere muzeul pas cu pas, având posibilitatea de a învăța , a fi creativi și a se relaxa totodată. Tânăra generatie este invatata ce este un muzeu, de ce exista acolo expozitii, colectii, depozite, conservarea si restaurarea de ce invitati sunt necesare. Elevii sunt sa devina mici muzeografi, să constituie și să organizeze propriile lor colecții după regulile muzeografiei și să realizeze propriile expoziții.

Este necesara o buna colaborare intre scoli si muzee prin intermediul documentelor de protocol, printr-o evidenta permanent actualizata a activitatii pe un site si un forum si sa existe si o continuitate a ceea ce se face la muzeu,dar si muzeul sa aprofundeze ce se invata la scoala. Astfel, muzeul se implica in viata comunitatii si aceasta îi va acorda mai multă susținere.

          

Scolile se orienteaza catre o gama larga de activitati extrascolare, de la cele sportive la cele culturale. Intre acestea, muzeul este doar o optiune care la prima vedere nu pare tot atat de atractiva precum o piesa de teatru, un film sau o excursie.Este cazul sa conferim muzeului propria sa individualitate si aura de interes inca de la primele vizite ale elevilor. Muzeul este institutia culturala care ofera pe langa transmiterea de informatii si posibilitatea relaxarii.

Chiar daca vine in completarea programei scolare sau ofera o serie de informatii inedite, vizita in muzeu trebuie sa deschida variate posibilitati de manifestare pentru elevi avand permanent in in vedere evenirea  in muzeu si angajarea lor in proiecte sau activitati cu finalitate certa. Astfel, vizitarea expozitiilor poate deveni un prim pas spre ateliere de creatie, practica de specialitate, aplicatii in domeniul muzeografiei, teatru, excursii etc. Familiarizarea elevilor cu muzeul in cadrul primelor vizite are o importanta deosebita in evolutia ulterioara a relatiilor dintre muzeu si scoala. Muzeograful trebuie sa explice elevilor si profesorului indrumator posibilitatile pe care muzeul le ofera, dar si sa afle afinitatile sau sfera de interes a fiecarui grup in parte,astfel incat sa poata orienta elevii spre activitati si proiecte adaptate profilului lor.

   „Peisaje urbane sau ...altfel” realizate in acuarela, pasteluri sau creioane colorate. La finalul atelierului de la MNAC se face o miniexpozitie a lucrarilor copiilor si se apreciaza. Fiecare copil isi discuta lucrarea sa plastica, iar ceilalti spun ce le-a placut.

Pentru clasele primare este recomandabil ca prima vizita sa se constituie intr-o prezentare generala a muzeului, cu o durata pana la 25 de minute, iar pentru cei mari de la gimnaziu si liceu de 45 minute. Fiecare grup de varsta manifestand o capacitate de intelegere conform ariei de cunostinte generale dobandite, traseel de prezentare vor fi dinainte stabilite, astfel incat impactul asupra copiilor sa fie cel scontat. Spre exemplu, includerea in prezentarea generala a unor expozitii foarte specializate in tematica sau cu o tematica abstracta va plictisi pana si pe cei de liceu. Ghidajul poate avea structura, ce e adaptabila specificului fiecarui muzeu in parte, in acest fel:

·         Prezentare profilului muzeului;

·         Incadrarea vizitei in contextul educativ al pedagogiei muzeale; istoricul si descrierea cladirii muzeului pe scurt;

·         Istoricul si descrierea cladirii muzeului pe scurt;

·         Prezentarea expozitiilor selectate in traseul ghidajului

·         Incheierea vizitei in sala de activitati educative sau spatiul destinat de muzeu acestora.

·         Discutii asupra a ceea ce elevilor li s-a parut interesant ce poate conduce la propuneri de orientare a acestora spre ghidaje tematice, activitati sau proiecte structurate in acord cu preferintele lor.

·          

               

              

Atelierul de creativitate al M N Ţ R s-a pregătit cu teme noi pentru a primi grupuri de copii din grădinițe, şcoli și licee, la lecţii de etnologie, desenat, pictat, inventat poveşti, audiții muzicale, vizite şi lucru în sălile muzeului.

         

            

 Muzeul devine astfel un spațiu magic,unde educația permanentă îşi găseşte firesc aplicabilitatea, el nefiind doar un palier educativ al educației formale, ci o alternativă, o educație continuă, afirmându-şi dublul obiectiv educațional în care identitatea istorică

a Muzeului este reafirmată prin punerea în evidență a colecțiilor, iar abordarea demersului didactic se sprijină pe activitățile interactive.

                                                          

                                    

                           

Titlurile date copiii din ce au lucrat la ateliere de pictura sunt foarte sugestive reflectand personalitatea lor- „Cand esti concentrat, uiti sa fii fericit”, „Explozia”, „Imprevizibilul”, „Ninsoarea”, „Atractia”, „Nebuloasa”.

Activitățile practice ale copiilor, desene, colaje, modelaje  vor fi introduse in portofoliile lor.

Gardner propune activitatea de cooperare a scolii cu muzeele. „Astazi, muzeele pentru copii sunt cele mai potrivite mintii lor decat scoala obisnuita. << Duceti-i la un muzeu pentru copii de cateva ori (sau inalt fel de mediu bogat in experiente, cum este un loc de joaca cu multe tipuri de jocuri) si urmariti-i cu atentie. Aceasta perspectiva va completa ceea ce observati in clasa” (Gardner, p. 97).

Muzeul devine un spatiu magic unde educatia permanenta isi gaseste aplicabilitatea, el nefiind un palier educativ al educatiei formale, ci o alternativa,o educație continuă cu dublul obiectiv educational in care identitatea istorică a muzeului este reafirmată prin punerea in evidenta a colecțiilor, iar abordarea demersului didactic se sprijină pe activitățile interactive.

             

BIBLIOGRAFIE

·         Luca , Sabin Adrian si coautorii, „Bibliotheca Brukenthal L”, „ Pedagogia muzeala. Un program de succes”, Sibiu, 2011;

·         Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) (2002), ‚Codul Eticii pentru Muzee”, Paris, ICOM;

·         Falk J.H. şi L.D. Dierking , (2000) „Învăţarea din Muzee”, Walnut Creek, Altamira Press;

·         Tickle, L. şi M. Xanthoudaki (1998) Profesorii de şcoală primară şi goana după cunoaştere, lucrare prezentată în cadrul Conferinţei Europene de Cercetare în domeniul Educaţiei ECER 98 (Asociaţia Europeană de Cercetare în domeniul Educaţiei, Ljubljana, Slovenia, 17-20 September), publicată on-line: http://www.leeds.ac.uk/educol/ecer98.htm;

·         Xanthoudaki, M. (1998) Oferta educaţională pentru tineri ca vizitatori individuali ai muzeelor şi galeriilor de artă: Probleme legate de învăţare şi instruire, Administrarea şi custodia muzeelor,17 (2), pp. 159-172.